Dani, student și campion național la dans “Dansând, simt că trăiesc”

Pentru a încheia cum se cuvine seria interviurilor realizate cu ajutorul studenților talentați din Sibiu, am ales un tânăr care a transformat pasiunea lui într-o slujbă de viitor, care o să-l aducă mereu pe podium, în aplauzele tuturor. Campion național la vârsta de 22 de ani, la dans sportiv (vals , tango, vals vienez, quickstep, slowfox), Dani este hotărât să se depășească de fiecare dată.

„Mama m-a obligat să dansez”

În paşi rapizi de dans, Daniel Rasă, student la Educaţie Fizică şi Sport, la Facultatea de Ştiinţe, Sibiu a avansat repede în activitatea sportivă pe care o practică încă de când era copil. „Forţat” de mama lui, aşa cum ne-a povestit, s-a înscris în lupta cu sine pentru a ajunge la performanţă şi, cu mare succes, a reuşit. Îi este recunoscător mamei sale pentru că, în prezent, deţine 70 de medalii şi 35 de cupe.

dani-dans

„M-am apucat de dans forţat de mama mea. Ea zicea: du-te, măi copile şi învaţă şi tu să dansezi, să nu ajungi nepriceput ca taică-to. Şi aşa, la 12 ani m-am dus prima dată la Palatul Copiilor din Sibiu, unde se organizau cursuri de dans de societate. Dat fiind faptul că eram singurul băiat din grup, nu am stat prea mult timp acolo, deși îmi doream să învăț în continuare să dansez. Eram copil atunci şi nu credeam că satisfacția pe care o ai atunci când ești pe primul loc poate fi atât de mare”.

„Aplauzele celor dragi – sursa mea de energie”

 Emoțiile pe care le simțea de fiecare dată când participa la un concurs erau constructive și îi dădeau mult mai multă încredere în forțele proprii. Deși de multe ori se simțea obosit fizic și psihic, nu a încetat să dea tot ce e mai bun din el. „Am participat la mai mult de 100 concursuri. În 2007 am participat la primul concurs organizat de un club din București. Aveam emoții, pe lângă mine mai dansau încă 50 de perechi. Treptat am ajuns să intru și eu în finală și apoi să urc pe podium”.

Părinții reprezintă cea mai importantă sursă de energie, de care nu duce lipsă niciodată, deoarece îl însoțesc la majoritatea concursurilor. „Cele mai importante concursuri la care am participat sunt cele două internaționale, la Berlin, în 2014 și 2015 unde am obținut două clasări pe locul I și un loc III. Am continuat să practic acest sport din plăcere. Aplauzele prietenilor, părinților și ale tuturor celor care mă privesc și admiră la concursuri mă încarcă cu energia necesară pentru a da tot ce era mai bun.”

dani

„10% moştenire, 90% muncă”

 Pentru Dani, talentul a căpătat formă abia în 2010 când și-a început activitatea la clubul de dans sportiv pe care îl frecventează și în prezent. Cu ajutorul antrenorilor, colegilor și, mai ales, al partenerei, a reușit să-și contureze calitățile de dansator, învățând astfel primele coregrafii. „M-am mutat la un alt club de dans sportiv care era mai bine cotat. Avea perechi mai bune, erau și antrenori străini, fapt care mă ajuta să progresez  mai repede. Din 2010 până acum mă antrenez sub aceeași formă, cu aceeași parteneră.”

Tânărul consideră că talentul de 10% este datorat mamei, de la care l-a moștenit. Venind vorba de restul procentului, cu satisfacție și convingere spune că numai prin muncă și dorință a reușit să adune numeroasele medalii și cupe în tot acest timp. Fie soare, ploaie sau zăpadă, nimic nu îl poate opri să frecventeze sala de antrenament.  „Cred că aproximativ 10% am moștenit talentul de la mama mea, iar restul de 90% a fost munca depusă la antrenamente.  Erau zile în care intram la 9 dimineața în sală și ieșeam la seara la 20, având doar o mică pauză de masă în jurul amiezii. Nu știam dacă afară ninge sau e soare însă, lucrurile astea pentru mine nu contau, îmi doream să fac performanță”.

 „Nu m-am gândit niciodată să renunţ”

Din cauza antrenamentelor uneori grele, Dani a început să se simtă epuizat, dar niciodată nu i-a trecut prin gând să renunțe. Obligat de mama lui să danseze, el s-a îndrăgostit iremediabil de acest sport și orice problema ar întâmpina, nu va renunța niciodată la ceea ce a devenit în momentul de față „motivul pentru care se trezește în fiecare dimineață”.

dani-medalii

„Nu m-am gândit niciodată să renunț, chiar dacă sunt zile în care nu aveam starea necesară să mă antrenez sau zile în care din cauza febrei musculare abia stăteam în picioare.  Mi-a plăcut mereu să dansez și nimic nu m-a făcut vreodată să dau înapoi. Dansul este o parte din mine, fără de care aș fi incomplet. Deși mama m-a obligat să dansez când eram mic, astăzi îi mulțumesc de fiecare dată că m-a „forțat” să dansez.

 „Vreau să devin arbitru de dans”

Tânărul dansator s-a înscris la școala de instructori de dans, unde a reușit să antreneze câteva perechi, care au obținut locuri destul de bune la concursuri. Pe viitor își dorește să devină arbitru de dans și face tot ce e posibil pentru a-și vedea visul îndeplinit.

 „În 2013 am făcut și școala de instructori unde am fost admis în cadrul acestui grad. Am antrenat și câteva perechi de dansatori care au reușit să obțină locuri mai bune. Acum m-am înscris la Școala de antrenori care activează la Reghin și aștept cu nerăbdare să o încep și pe cea de arbitraj. Pe viitor o să fie un loc bun de muncă și apreciat de majoritatea oamenilor!”

Roxana DRĂGHICI

Sandra POPIMOISE

 

 

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Animal Life, o şansă pentru animalele comunitare

Andreea Roseti, voluntar şi vicepreşedinte la Animal Life, a vorbit cu noi despre cum a luat naştere asociaţia, cu ce se ocupă şi ce presupune ea. În România, problema animalelor comunitare este departe de a fi rezolvată. Fără a avea o informaţie certă despre rata abandonului, Andreea Roseti a confirmat că „numărul de animale abandonate este mare nu doar în Sibiu, ci în toată ţara.” Puţină lume ştie că, Animal Life nu se ocupă doar de animalele fără stăpân, ci şi de cele sălbatice cum ar fi căprioare, broaşte testoase etc. Din lipsa resurselor umane şi financiare, acestă latura a activităţii asociaţiei se dezvoltă cu dificultate.

andreea-rosseti

„De obicei pe oamenii pe care nu poţi să îi atingi cu campanii de conştientizare şi educaţie în şcolii, îi atingi cu legea”

Reporter: Cum a ajuns să ia naştere Asociaţia Animal Life?

Andreea Roseti: Ideea iniţială a fost a preşedintei asociaţiei de acum, Ana-Maria Benedek – biolog de profesie – care a vrut să ajute animalele abandonate, acesta a fost primul ei impuls şi să facă un demers pentru conştientizarea şi protejarea animalelor, dar şi a naturii. Am pornit cu vise foarte mari, am crezut că putem salva tot şi de fapt a fost mult mai greu decât ne-am imaginat noi. La început fiecare cunoştea pe cineva, a fost ceva de genul „telefonul fără fir”, aveam un singur numitor comun, acela de a salva şi a ajuta cât mai multe animale.

R.: Cum ai ajuns să te ocupi de acest adăpost şi să devii vicepreşedinte al Animal Life?

A.R.: Denumirea de vicepreşedinte e doar o titulatură. Noi suntem un grup de prieteni. E destul de simplu cum am ajuns vicepreşedinte, am fost 8 persoane la început şi fiecare trebuia să ne alocăm câte o funcţie. Totul a fost de comun acord şi pur formal pentru a putea întocmi anumite acte. Nici atunci şi nici acum, după 11 ani, nu prea are relevanţă pentru că aici  toată lumea munceşte.

R.: Cum şi ce ar trebui făcut pentru ca oamenii să conştientizeze şi să nu îşi mai abandoneze animalele pe străzi?

A.R.: Sunt mai multe măsuri care trebuie luate în paralel într-o societate sănătoasă. În primul rând, trebuie mers pe legislaţie, există legi care îţi spun exact că nu ai voie să îţi abandonezi animalul. Există această lege şi în România, dar mai greu cu aplicarea pentru că de obicei instituţiile şi departamentele care ar trebui să aplice această lege nu au destui oameni sau legislaţia este un pic bulversantă. Iar în al doilea rând măsurile de conştientizare se fac în timp. Ca asociaţie nu poţi face conştientizare un singur an şi apoi să abandonezi. Rezultatele se văd în timp. Trebuie multă educaţie. De obicei pe oamenii pe care nu poţi să îi atingi cu campanii de conştientizare şi educaţie în şcolii, îi atingi cu legea.

„Avem noroc cu adopţia, cu asociaţiile din Germania care ne iau peste 100 de câini pe an.”

R.: Există un criteriu de selectare a animalelor fără adăpost?

A.R.: E dificil să iei o hotărâre în acest sens când vezi atâtea animale abandonate. Unii dintre colegi spuneau să luăm doar cazurile foarte grave, dar, pe de altă parte, şi cazuri cu animale abandonate pe străzi, dar care pot fi adoptabile. Cazurile grave, tot ce ţine de accidente de maşină, bolnav sau rănit, acestea clar au prioritate absolută. Animalele care nu se pot ajuta singure sau care sunt în pericol efectiv. Noi nu ştiu dacă preluăm nici 10% din toate animalele fără adăpost, asta doar din cauza puţinelor locurile de cazare de care dispunem în momentul de faţă. Noi avem noroc cu adopţia, cu asociaţiile din Germania care ne iau peste 100 de câini pe an.

R.: Care ar fi termenul maxim cât poate sta un animal în cazare?

A.R.: La noi nu există termen. Avem câini care stau din 2010 şi suntem conştienţi că nu vor fi adoptaţi, mai ales dacă au probleme comportamentale. Este greu pentru un animal care a stat o perioadă îndelungată de timp într-un anumit loc, să se obişnuiască în altă parte. Unele asociaţii eutanasiază câinii care nu se pot adopta. Noi încercăm să îi plasăm în familiile şi situaţiile care se potrivesc pentru ei, iar dacă nu se poate, de cele mai multe ori rămânem noi cu ei. În cazuri de agresivitate extremă, se eutanasiază. Primim solicitări de la oameni care au câini de foarte mulţi ani şi brusc au un comportament deviant şi care sunt muşcaţi, iar primul gând este să scape de ei. De multe ori se poate ca animalul să aibă o durere cronică, iar această durere îl facă să devină agresiv, ceea ce îi schimbă tot comportamentul.

R.: Ce înseamnă şi în ce constă un program de sterilizare?

A.R.: În primul rând, sterilizarea se face animalelor fără valoare chinologică. Un câine de rasă comună, prin lege trebuie sterilizat ca să prevenim să se înmulţească şi să ajungă în stradă. Dacă abordăm problema abandonului, trebuie să pornim de la sursă. Venim în sprijinul cetăţenilor care prin lege sunt obligaţi să-şi sterilizeze animalele şi oferim gratuit sterilizarea. Stabilim, de exemplu, un sat, unde se vorbeşte cu primarul în legătură cu informarea populaţiei şi să ne ajute cu o locaţie care se poate transforma în sală de operaţie şi un alt spaţiu în care voluntarii pot avea grijă de animalele care se trezesc din anestezie.

„Sperăm ca până în vară să terminăm construcţia noului adăpost”

R.: Care sunt etapele prin care trece un câine de exemplu, până să poată fii adoptat?

A.R.: Primul pas pe care îl facem este vizita la veterinar. Acolo testăm animalul pentru boli, îl deparazităm, dacă are răni evidente se acordă primul ajutor în funcţie de gravitate. Pasul numărul doi este o problema imensă şi anume cazarea, şi începem să căutăm familii temporare. După ce este cazat, trebuie să comunicăm familiei respective programul şi tratamentul animalului. Următorul pas este să fotografiem animalul şi să facem o descriere în funcţie de detaliile pe care le avem sau de povestea lui urmând să se fiu puse pe site, pe facebook şi în străinătate. Îi ducem şi la evenimente unde oamenii îi văd şi de multe ori îi adoptă.

R.: Despre noul adăpost pe care îl construiţi ce ne puteţi spune?

A.R.: Din păcate, noul adăpost este încă în construcţie. Mai avem tot ce ţine de interior de făcut (instalaţiile de încălzire, partea electrică). Clădirile sunt ridicate, adică au geamuri, uşi, pare destul de avansată starea în care ne aflăm, dar mai este mult de lucru pe interior, cum am spus. Eu zic că anul acesta se vor finaliza lucrările pentru că am încercat totuşi să nu mai avem sincope în disponibilitatea fondurilor pe care le avem. Spre exemplu, anul trecut a trebuit să oprim lucrările pentru că ni s-au terminat banii. Pentru un constructor e greu să lucrezi tot pe etape, tocmai de aceea anul acesta ne-am luat nişte măsuri să nu se mai întâmple şi sperăm ca până în vară să terminăm. Adăpostul are aproximativ 100 de spaţii de cazare, interioare şi exterioare, un spaţiu de joacă pentru animale, un biroul, spaţii de depozitare şi o clădire mai mică separată, unde este prevăzut un cabinet veterinar cu tot ce înseamnă acesta.

R.: Am văzut că participaţi şi la Semimaraton. Este această implicare un suport în plus pentru Animal Life?

A.R.: Am participat la toate ediţiile de la început până anul trecut. Am strâns fonduri dinainte să începem construţia şi cu acei bani am pus practic baza noului adăpost. Suma pe care am strâns-o la Semimaratonul din 2016 nu a fost cheltuită încă pentru că este destinată amenajării cabinetului veterinar cu dotările necesare. Noi o să luăm parte la Semimaraton în fiecare an atâta timp cât vom aveam participanţi şi susţinători.

Animal Life îşi propune ca şi în anul 2017 să facă „sterilizări masive”

R.: Programul de Educaţie şi conştientizare în şcoli, mai are loc şi în prezent?

A.R.: Am avut un program în şcoli unde am colaborarat cu primăria, în care am mers cu copii în adăpostul public pe vremea când se făcea programul de capturare, sterilizare, returnare. De anul trecut ne-am îndreptat spre grădiniţe, pe considerentul că mulţi din asociaţii avem copii în grădiniţe şi vedem că la această vârstă e foarte simplu să îi învăţăm să crească cu aceste lucruri ca fiind normale. Toţi cei care investim în educaţie plecăm cu speranţa că cei mici să-i înveţe pe adulţi. Am avut 10 grădiniţe care au participat şi au fost foarte încântaţi când au primit o insignă „Piticul voinic care salvează planeta”, pe lângă care au primit un manual creat de noi care se numeşte „Bune practici pentru mediu”, pe care să îl ducă acasă părinţilor. În urma proiectului părinţii au fost foarte încântaţi şi au organizat un bazar cu lucruri făcute de copii, iar banii strânşi au fost donaţi asociaţiei noastre.

R.: Ce proiecte aveţi pe 2017?

A.R.: Pentru anul 2017 ne dorim în primul rând să terminăm noul adăpost. Ca activităţi, o să încercăm să participăm la cât mai multe evenimente din oraş, o să fim la Semimaraton şi bineînţeles o să avem sterilizări masive, cel puţin o campanie ca anul trecut din care am reuşit să sterilizăm 360 de animale într-o săptămână. La îndemnul grădiniţelor cu care am lucrat, anul acesta vom lua parte şi la „Săptămâna Altfel” organizată în grădiniţe, şcoli şi licee.

În anul 2016, Asociaţia Animal Life a preluat 456 de animale – 250 de câini şi 206 pisici. Tot în acest an, Asociaţia Animal Life a dat spre adopţie 300 de animale – 147 de câini şi 153 de pisici. În 2016 membrii asociaţiei au sprijinit sterilizarea a 317 câini şi 188 de pisici. Numărul câinilor și a pisicilor salvate din situații critice a fost, și în 2016, ridicat.

Informaţii despre adopţii, activităţii pe care le desfăşoară, dar şi alte detalii le găsiţi pe site-ul asociaţiei Animal Life.

andreea-rosesti

andreea-roseti

roseti-andreea

Carmen BUCHENDREA

Alexandra GHEORGHE

Publicat în Interviuri, Voluntariat | Etichetat | Lasă un comentariu

Tradiția continuă: Fostă Campioană Națională la înot, în prezent instructor de înot

Înotul reprezintă un mod de viață pentru Brîndușa Anamaria (21 ani), fostă Campioană Națională. Este studentă în anul III, la Facultatea de Educație Fizică și Sport și timp de 2 ani a acumulat 9 titluri de campioană națională a României în 2006-2008, 4 de vice-campioană, iar pe locul III s-a clasat de 3 ori.

Familia, cel mai important susținător!
Pentru Brîndușa cuvântul copilărie are un singur înțeles: înot. A început să practice acest sport la vârsta de 5 ani, în orașul Alba Iulia, iar în grupa din care făcea parte era lăsată să câștige, uneori, pentru că era cea mai mică dintre cursanți.

“Înotul pentru mine constituie un mod de viață. Acest sport m-a dezvoltat atât fizic cât şi psihic. Pot spune că reprezintă cei mai frumoşi ani din copilăria mea şi nu numai. Am început să învăț să înot la vârsta de 5 ani. Dupa 4 luni, am trecut la grupa de performanță, unde aveam ca şi modele: doi gemeni şi o fată, toți fiind cu aproape 10 ani mai învârstă decât mine. Încercam să îi întrec sau să țin ritmul antrenamentului împreună cu ei”.

Familia a susținut-o foarte mult în tot ceea ce a vrut să realizeze, de aceea părinții, dar și bunicii mergeau cu ea la fiecare concurs. Susținerea lor era foarte important pentru Brîndușa, se automotiva doar la simplul fapt că îi știa în tribună.

brandu

„Eșecul m-a motivat”
Primul concurs național pentru juniori nu i-a adus Brîndușei podiumul, însă i-a oferit o lecție de viață. A conștientizat că poate mai mult de atât și pentru asta trebuie să muncească înzecit. „Când am început să învăț să înot cu adevărat, am participat la un concurs național pentru juniori 2, unde am ocupat de 4 ori locul IV la o sutime de secundă de locul 3. Acestă întâmplare m-a motivat foarte mult şi am decis ca un an de zile să nu mai particip la concursuri şi să mă antrenez cât mai mult şi cât mai bine.”

În 2006 a participat la naționalele şcolare de natație, unde a reuşit să câştige titlul de campionă națională. În acelaşi an, a mai avut loc și Campionatul Național de juniori 2, unde din nou, a reuşit să își învingă adversarii, însă cele mai dragi sufletului au rămas medaliile câștigate la Campionatul Național.
“Cele mai importante medalii pentru mine, sunt cele de la Campionatele Naționale. Mai ales primele două medalii. Timp de 2 ani, am acumulat 9 titluri de campioană națională a României, 4 de vice-campioană, iar locul III l-am obținut de 3 ori.”

16237047_1229669247116235_1706627842_n

Un accident i-a distrus cariera
Momentul cel mai crunt pentru Brîndușa a fost acela în care a trebuit să renunțe la înot din cauza unei accidentări la umărul drept. Însă dragostea pentru acest sport a fost mai mare, de aceea s-a angajat ca instructor de înot pentru copii. “Am renunțat în urma unei accidentări la umărul drept, în timpul unui antrenament, care a fost urmat de închiderea pentru renovare a bazinului olimpic din Alba Iulia. După încetarea activității pentru a compensa absența antrenamentelor am început să predau cursuri copiilor și am descoperit că este o placere foarte mare aceea de a lucra ei. Inainte de 2013 până în prezent, mă dedic acestei activități în marea majoritate a timpului.”

Muncește cu drag și spor alături de cei mici, iar rezultatele nu încetează să apară. Chiar dacă activitatea ei de înotător s-a încheiat, e decisă ca micuții să-i calce pe urme. „Anul trecut (2016) împreună cu Corina Gligor, colega mea, am început să avem rezultate cu cei mici. O parte dintre ei, cei care sunt la grupa de avansați, au participat deja la două concursuri locale in Alba Iulia.”

Pe viitor, își dorește să predea în învățământ şi, de asemenea, să nu întrerupă activitatea de predare a cursurilor de înot. Vrea ca unii dintre copii să devină campioni naționali și pentru asta îi ambiționează în fiecare zi și îi îndeamnă să se autodepășească.

brandu-si-cori

Draghici Roxana

Popimoise Sandra

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rocky Horror Show, primul musical jucat la Sibiu

16251307_1283653791680155_684774503_o

Spectacolul care îmbină teatrul și muzica cu dansul scandalos, Musicalul Rocky Horror Show va fi pus în scenă  pentru prima oară la Sibiu, în avanpremieră astăzi, 22 ianuarie, de la ora 19, la Oldies Pub.  Spectacolul va fi jucat de tinerii actori ai Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, anii III-licență și I-II-master și de doi dintre artiștii Teatrului Național „Radu Stanca. Biletele se pot procura online de pe http://www.eventim.ro sau se pot cumpăra, înainte de spectacol, de la Oldies Pub.

Scris de Richard O’Brien în 1970 și regizat la Sibiu de Cosmin Chivu,  spectacolul îmbină teatrul și muzica cu dansul scandalos, cu decorul și costumele excentrice, solicitând la maxim actorii. Povestea, un science fiction umorist, plasează cuplul proaspăt logodit în pustiu, în mijlocul unei furtuni, situație cauzată de o „pană la roata de pe față”. Pentru ajutor ajung într-un castel nu prea obișnuit, unde cei doi întâmpină situații pe care nu le vor uita curând.

Pentru distribuție, experiența musicalului este diferită față de obișnuitele reprezentații de teatru. “Unul dintre atuurile acestui spectacol constă în faptul că toți sunt tineri, dar toți au experiențe diferite în actorie. Acest spectacol a reușit să-i aducă împreună și fiecare prin talentul lui să creeze momente frumoase. În școală ei învată să se joace, să danseze, să cânte cu vocea și la un intrument, dar acest spectacol le cere să le facă pe toate în același timp. Este mai solicitant pentru ei, însă, cu atât mai mare este satisfacția lor”, a precizat Eliza Ceprăzaru, asistent manager proiect.

16244941_1283654148346786_90737539_o

Teatru într-un spațiu neconvențional

Alegerea spațiului nu este deloc întâmplătoare. Fiind o reprezentație interactivă cu publicul, musicalul este plasat pe scena pub-ului sibian Oldies, a cărui ambianță este primitoare și energizantă. Publicul este invitat să cânte, să aplaude și să se „îngrozească” împreună cu personajele, de cele întâmplate în castel. Sibiul se poate bucura acum, prin intermediul Rocky Horror Show, de o nouă formă de teatru, de un aer mai tânăr.

Tot Eliza Ceprăzaru împărtășește și bucuria organizatorilor care se arată încântați de noua lor experiență:  „Credem că spectacolul va avea mare success în viitor, odată pentru că e ceva diferit, cum nu a mai văzut Sibiul și s-a văzut foarte puțin România. Numai festivalul mai aduce spectacole de genul acesta, dar o dată pe an. Este un spectacol care se joacă într-un spațiu neconvențional, care aduce și el propriul lui ambient, diferit și frumos. Dar mai important este că este un spectacol de energie, un spectacol cu mesaj. Un mesaj frumos, care încurajează la libertate, la cunoșterea și acceptarea de sine”.

În distribuție Denisa Pintiuță, Denisa Lupu. Iustinian Turcu, Alin Turcu, Marian Bureață, Gabriela Pîrlițeanu, Oana Marin, Ali Deac, Vlad Jinga, Ștefan Tunsoiu, Raj-Udrea Alexandru și Vladimir Petre.

Roxana DRĂGHICI

Sandra POPIMOISE

Foto: TNRS Dragoş Dumitru

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Lungmetrajul „Fixeur” va fi proiectat la CineM-A văzut la Habitus

fixer_05-1

„Fixeur”, cel de-al cincilea lungmetraj semnat de Adrian Sitaru, va rula în cinematografele din București și din alte 25 de orașe, în această lună. Regizorul Adrian Sitaru se va întâlni cu publicul din Sibiu la CineM-A văzut la Habitus, sâmbătă, 28 ianuarie, de la ora 20.

Pelicula, cu un scenariu semnat de Claudia și Adrian Silișteanu, spune povestea lui Radu, stagiar la biroul din București al Agenției France Presse, aspirant la un post de reporter. Oportunitatea realizării unui subiect despre o prostituată minoră repatriată din Franța îi dă acestuia ocazia să își dovedească competențele. Totuși, pe măsură ce se apropie de scopul său, Radu realizează că înverșunarea cu care înțelege să facă această meserie este îndoielnică.

„Fixeur este o denumire cunoscută mai ales jurnaliștilor care fac reportaje în alte țări, iar fixeurii sunt persoane locale din acele țări, care îi ajută pe jurnaliști, cu relații, contacte, și așa mai departe, în țări foarte dificile, de război, ca Irak, Afghanistan, Siria. Fixeurii sunt, de obicei, cei mai buni jurnaliști de acolo. În filmul nostru inspirat din fapte reale, Adrian Silișteanu, cu care am făcut majoritatea filmelor, a lucrat ca fixeur, un fel de băiat bun la toate, la Agenția France Presse, până la începutul anilor 2000. Făcea acest job de fixeur pentru jurnaliști francezi, dar și de alte naționalități. Făcea reportaje pe diverse teme în România”, ne-a spus regizorul Adrian Sitaru.

„Am fost ca acasă, la premieră, în Cluj”

Filmul a fost prezentat în avanpremieră, pe 19 ianuarie, la Cinema Victoria din Cluj-Napoca, în cadrul Cinematecii TIFF. Evenimentul a avut loc în prezența regizorului Adrian Sitaru, a actorului Tudor Istodor și a co-scenaristului, directorului de imagine și producătorului Adrian Silișteanu.

fixeur-still-1

Proiecții de gală în avanpremieră mai sunt programate la Cinema Dacia din Bistrița în această seară, de la ora 20, la Cinema Elvira Popescu din București, pe 23 ianuarie și la Happy Cinema din Buzău și Focșani, miercuri, 25 ianuarie.

„La Cluj am fost primiți foarte bine. Acolo e un public obișnuit cu TIFF-ul, cu filmele. O bună parte din actori e din nordul României, din Cluj. Pe scenă, la un moment dat, am urcat vreo 12-14 oameni. Au venit toți cei care au participat la filmări, așa că am fost ca acasă, la premieră, în Cluj. Sper să fie și la Bistrița la fel. Până la urmă, aici am filmat 12 zile din 28 de filmare și multe locuri din Bistrița se văd în film. Au fost oameni din Bistrița care se văd pe ecran, au jucat în film și sunt foarte mulți cei care ne-au ajutat și ne sprijină cu mult drag”, a mai adăugat regizorul.

Imaginea a fost semnată de Adrian Silișteanu, montajul de Mircea Olteanu, de sunet s-au ocupat Ioan Filip și Dan-Ștefan Rucăreanu, scenografia Gina Călin, costume Adina Bucur, producători Anamaria Antoci și Adrian Silișteanu, co-producător Jean des Forêts. Din distribuție fac parte actorii Tudor Aaron Istodor, Mehdi Nebbou, Nicolas Wanczycki, Diana Spătărescu, Andreea Vasile, Adrian Titieni și Cristian Ilinca.

Cătălin PILEA

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Dan Drăghicescu, producător, regizor și om de publicitate: „Orice creativ născocește o grămadă de povești”

16128972_10209360899233491_1668200202_n

Dan Drăghicescu a început să fie pasionat de publicitate din 1997 când se afla în Franța, iar în anturajul de prieteni erau numai oameni de film și de publicitate.Împreună cu aceștia a mers pe platourile de filmare și a început să contribuie la diverse proiecte. Un an mai târziu a primit ofertă de angajare din partea unei agenți de publicitate din America pentru care a început să lucreze în București, ca producător. Dan Drăghicescu a produs peste 400 de spoturi TV în România și străinătate. El este producătorul scurtmetrajului Fata din Transilvania cu Maia Morgenstern, produs împreună cu PINK STRIPE și selectat de HBO pentru difuzare. Cea mai recentă producție la care a contribuit ca producător asociat este Războiul regelui, povestea ultimului lider supraviețuitor al celui de-Al Doilea Război Mondial, regele Mihai al României. 

Reporter: Ce v-a stârnit interesul pentru publicitate?

Dan Drăghicescu:Publicitatea a fost o pasiune din copilărie. Îmi aduc aminte că la 15 ani am văzut primele reclame luminoase la Berlin și m-au marcat efectele luminoase care dădeau altă culoare Berlinului față de`griul` care era în București. Tot în Germania am văzut pentru prima dată un showroom, foarte multe mașini expuse într-o vitrină luminată noaptea. Toate aceste lucruri mi-au rămas cumva întipărite subliminal și m-au făcut să realizez că am afinități pentru publicitate. Fiecare dintre noi este creativ chiar dacă nu lucrează în publicitate, oricine are o creativitate aparte, depinde cum o provoacă și care sunt rezultatele. Eu am început prin a critica reclamele.

„Cinematografia este pasiunea ascunsă din spatele publicității”

Rep: Cum reușiți să proiectați ideile clientului în publicitate?

D.D.:În publicitate totul se rezumă la reacția clientului care îți plătește munca, creativitatea pe care o scornești. Totul este, de fapt, în spatele unui brief.Orice creativ născoceste o grămadă de povești. Viziunile pe care le ai sunt „îngrădite” de către clienți pentru că ei vor să își vândă produsul. Făcând referire la proiectele independente pe care le fac pentru artă sau scurtmetraje, aici e vorba despre ideile mele personale pe care le proiectez, dar și aici ideile se dezvoltă în grup. Dacă faci ceva de unul singur, fără să te consulți cu ceilalți, riști să îți placă numai ție.Pentru mine, cinematografia e pasiunea ascunsă din spatele publicității.

Rep: Cât de multă muncă implică un astfel de proiect și care sunt cele mai mari provocări?

D.D.: Cea mai mare provocare e atunci când filmezi pe peliculă, nu știi niciodată dacă s-a degradat filmul sau nu, dacă cadrul este sau  nu corect. Stai mereu cu inima cât un purece până se developează pelicula. În cinematorgrafie și în publicitate trebuie să ai răbdare imensă. Răbdarea este o virtute și nu o are oricine. Apoi ai nevoie de determinare,fiind realizată tot cu răbdare. Oamenii dacă ar avea răbdare pe planeta asta ar fi mai buni.

După 13 ani în care s-a dedicat publicității și a realizat proiecte pentru clienți, Dan Drăghicescu și-a făcut curaj și a început primul proiect cinematografic, scurtmetrajul „Fata din Transilvania”. În anul 2010 a început proiectul alături de regizorul Sabin Dorohoi, iar personajul principal a fost Maia Morgenstern. Producția s-a axat pe tema tradițiilor și a fost filmată în satul Dealul Frumos, care este centrul fizic al României.Cum cinematografia este o pasiune pentru Dan Drăghicescu, acesta a continuat proiectele, iar acum se bucură de succesul documentarului „Războiul Regelui”, producție la care a fost producător asociat.

Rep.: Cum a luat naștere proiectul Războiul Regelui?

D.D.:Proiectul este născut de John Florescu, producătorul principal al documentarului „Războiul Regelui”, la sugestia tatălui acestuia, Radu Florescu. După părerea mea, Radu Florescu a fost un mare ambasador al României peste hotare, a lucrat în diplomație în perioada războiului, și rămâne un adevărat istoric. John Florescu a fost influențat de tatăl lui care a venit cu ideea că trebuie să vorbească cu Regele Mihai cât mai e în viață pentru că are multe de spus din timpul războiului.Practic așa s-a născut un proiect pe care nu credeam că o să îl facem documentar la vremea respectivă. Erau pur și simplu niște întrebări iar dialogul cu regele avea să rămână în arhiva Universității din Boston, unde era profesor Radu Florescu. Am văzut dialogul cu regele în anul 2008 și mi-a dat seama că este subiect de documentar. Cu doi ani în urmă am stat de vorbă cu John și i-am zis că trebuie să facem ceva pentru a da viață proiectului. Era necesar să facem un script, un fir al poveștii și împreună cu John am decis să vorbim cu un regizor. I-am zis că un regizor din România nu prea are timp de istorie și am spus că un regizor din afară e mai potrivit. John a venit cu ideea să colaborăm cu Trevor Poots, care este foarte bine pregătit pe documentări istorice.

Războiul Regelui, cel mai elaborat proiect istoric de la revoluție până în prezent

Rep.: Având în vedere complexitatea subiectului, care au fost pașii pe care i-ați urmat pentru a reuși să ilustrați toate momentele importante din viața regelui?

D.D.:E un subiect delicat pentru care am avut nevoie de mulți istorici implicați. În afară de filmarea cu regele, care a fost făcută acum zece ani, toate filmările s-au facut în 2016, inclusiv interviurile și scenele de reconstituire. Am plătit actori, uniforme, locații și mașini de epocă și am filmat în Moscova, New York, Berlin și în Londra. Trebuie să vorbești cu 100 de oameni ca mai apoi doi dintre ei să fie implicați, fiind vorba de un proiect după al Doilea Război Mondial, testimonialul regelui. Cu toate că e un proiect istoric care implică România și afectează România într-un fel, statul nu s-a implicat deloc. Nu le-am cerut ajutorul, doar le-am prezentat că facem asta, ne așteptam să vină în întâmpinare, deoarece este considerat cel mai elaborat proiect istoric de la revoluție până în prezent. Documentarul  Războiul Regelui a fost difuzat pe PRO TV, la dorința familiei regale, pe data de 10 mai, cu ocazia Zilei Regalității, iar  feedback-ul a fost surpinzător. Chiar dacă filmul a fost  difuzat târziu, se pare că oamenii au fost captivați. Nu mă așteptam ca societatea asta să fie așa pasionată de istorie. Cred că am reușit să captivăm publicul datorită aportului regizorului Trevor Poots.

dsc05007

Rep.: O colaborare cu regizorul garantează succesul producției. Care sunt tainele comunicării dintre producător și regizor?

D.D.:Încerci să îl cunoști, să îi știi părțile sensibile și să îi asculți doleanțele. Unul dintre secrete e să încerci să petreci foarte mult timp cu un regizor înainte de filmare. M-am întâlnit de foarte multe ori cu Trevor înainte să facem filmările, înainte să fim în camera de montaj, încercând să îi cunosc pasiunile. Dar pentru a cunoaște o persoană, mai întâi de toate, trebuie să te documentezi. Trebuie să ai răbdare cu un regizor, să fii pe unda lui.

Rep.: Cum ați descrie documentarul Războiul Regelui oamenilor care nu l-au văzut încă?

D.D.:Este un proiect creat după fapte reale și majoritatea oamenilor care „joacă” în filmul acesta sunt oamenii reali care au făcut parte din acele evenimente. Cred că e o lucrare palpabilă, credibilă care merită văzută de oameni care sunt pasionați de istorie sau care doresc să vadă ce s-a întâmplat cu țara lor în 1944, în al Doilea Război Mondial. Lucrând cu oameni care au făcut parte din eveniment, aceștia sunt  martori care relatează faptele așa cum au fost. Cred că interesul crește numai atunci când vezi un trailer. Pot spune că este cel mai elaborat dialog cu un rege făcut la noi în țară. Regele Mihai a și recunoscut că sunt cele mai multe ore  pe care le-a vorbit cu niște oamenii și i-a făcut placere să vorbească cu echipa, pentru ca nu sunt jurnaliști. Datorită realizării acestui documentar, fiind doar pasionat de istorie și nu regalist, am constatat că atâtea valori au trecut prin România, ca timp, și s-au pierdut, iar societatea nu le-a valorificat într-un fel. Oamenii nu au folosit valorile pe care le-au avut.

Rep.:  Ce demersuri ați făcut pentru a promova documentarul?

D.D.:Filmul are un website foarte bine elaborat, razboiulregelui.ro la care a lucrat o armată de oameni  timp de două luni. Făcând parte din proiect sunt destul de mândru pentru că nu sunt multe filme cu un astfel de site sau poate niciunul în România. E un proiect istoric care nu apare și dispare ca o comedie, rămâne mult timp și ar merita un website ca lumea să îl viziteze și să învețe istorie într- un fel. L-am gândit din punct de vedere istoric și a fost făcut cu istorici.

„Emoțiile sunt vibrații pe care le percepi tu ca om, le absorbi, și ajunse la creier dau senzația de sensibilitate”

Rep.: Fiecare poveste transmite un mesaj. Cum credeți că poate avea mesajul un impact mai mare, dacă este transmis cu ajutorul imaginii foto sau video?

D.D.:Ambele transmit un mesaj. E adevărat că vizualul, imaginea video este mai puternică decât o fotografie. Imaginea video îți creează emoțiile altfel dar, există imagini stil care îți creează o infinitate de emoții numai când te uiți la o poză. Ca pasionat de fotografie pot spune că imaginea video are un atu față de fotografie. În afară de imaginea care se mișcă,  are sunetul care după părerea mea este 50% dintr-un film. Sunetul aduce emoție. Chiar și în filmele mute, sunetul era prezent prin pianul care acompania mișcările, acea muzică îți crea emoție.Dacă o imagine este văzută fără sunet, se pierde jumătate din emoție. Emoțiile sunt vibrații pe care le percepi tu ca om, le absorbi, și ajunse la creier dau senzația de sensibilitate.

Rep.: Care a fost cea mai mare provocare pe plan profesional?

D.D.: Câteva prezentări pe care le-am avut pentru niște proiecte „banale”, gen detergenți. Nu dormeam noaptea înainte de prezentare. Profesionist fiind, există emoții la fiecare prezentare. Ca orice creatură umană îmi e frică de greșeală și înainte de prezentării am emoții. Dar e surprizător. Dacă prezint Vodafone nu am nicio emoție, dar la detergenți am alte emoții. Probabil că nu sunt public țintă la detergenți și nu știu cât pot să transmit ca o femeie să cumpere detergenți, dar vreau să fiu sigur că a înțeles povestea. Nu sunt emoții de film, dar, suntemoții mai ciudate

Rep.: Dacă  ați avea posibilitatea să schimbați lumea printr-un film, ce temă ați alege?

D.D.: O temă istorică, cu siguranță, istoria e credibilă, s-a întâmplat deja. Societatea trăiește prin istorie. Situația e incertă pe teritoriul României pentru că mulți nu înțeleg ce s-a întâmplat înainte, să evite. Istoria este singurul exemplu organic, palpabil.  Când faci un proiect despre istorie faci despre ceva care a existat, dar când faci un proiect despre Sience Fiction e despre ceva care nu există. Pentru a schimba lumea aș evidenția oameni din istorie care au adus un aport în România, în Europa sau planetar. Aș prezenta ceea ce a făcut un împărat roman când a încercat să colonizeze România și cum a folosit resursele din țară. Sunt exemple care te pun pe gânduri, trebuie să gândești pozitiv. Societățiile din ziua de astăzi nu reaplică și nici nu evită ceea ce văd în istorie. O văd ca pe o greșală globală și majoră în România.

Loredana MUNTOIU

Iuliana ROF

Sursa foto principală: Iulian Ignat

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre bezna din ochi și lumina din suflet. Povestea unui tânăr care luptă pentru normalitate

Paul nu a văzut niciodată, nici măcar figura mamei sale. A refuzat, însă, să considere lipsa vederii un handicap. A fost mereu printre primii la școală, a terminat liceul cu una dintre cele mai mari medii și a intrat fără probleme la Specializarea Jurnalism, din cadrul Facultății de Științe Socio-Umane a Universității „Lucian Blaga” din  Sibiu.

Din octombrie 2016 este student şi nu a vrut ca parinţii lui să fie cei care îl conduc la şcoală. Însă, are un ajutor de nădejde, Fantom, singurul câine-ghid din Sibiu. Pentru Paul nu există nu se poate, deşi nu îi este uşor nu lasă să se vadă asta şi luptă cu îndârjire pentru drepturile sale.

Paul este un exemplu, un exemplu viu că se poate.

Lucrurile care pentru noi sunt banale, pentru el reprezintă de cele mai multe ori o aventură, cum ar fi mersul cu autobuzul sau trecerea străzii. S-a lovit de multe obstacole, şi la propriu şi la figurat, a fost lovit chiar de o maşină sau i-a fost interzis accesul în diferite instituţii, magazine și restaurante. Cu toate acestea tânărul nu se lasă învins, este foarte activ şi face tot ceea ce face un om care vede perfect.

Paul este un exemplu, un exemplu viu că se poate. Povestea lui merită văzută de cât mai multă lume, poate inspira, poate da forţă şi schimba lucruri.

Elena ANDREI

Iuliana ROF

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu