Sublocotenent Andreea Jurj: „Dorința de a te pregăti continuu înseamnă o evoluție permanentă a ta”

Curiozitatea de a încerca să facă sport și provocările întâlnite la fiecare pas au motivat-o să lupte pentru ceea ce își dorește, iar acum se bucură de reușitele pe care le-a obținut în cei peste zece ani de când face sport de performanță. A reușit să cucerească podiumul atât cu echipa, cât și individual, la handbal, fotbal și la concursurile sportive și aplicativ militare de vară (pentatlon, înot, patrulă militară) și de iarnă (schi de tură), având în palmares aproximativ treizeci de medalii. Sublocotenent Andreea Jurj are 22 de ani, a fost legitimată ca sportiv la cluburile CSS Sibiu și Voința Sibiu, a făcut parte din lotul sportiv al Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” Sibiu și, datorită rezultatelor academice foarte bune, a terminat șefă de promoție la Specializarea Cercetare, Arma Infanterie, în a.c..

2

Dragostea pentru sport și munca de echipă           

Primii pași în cariera sportivă i-a făcut la 11 ani, la încurajarea unei mătuși, campioană națională la aruncarea greutății și, de atunci, nu a mai renuțat la dragostea pentru sport. Un an mai târziu,  și-a făcut debutul în handbal și a fost legitimată ca sportivă la CSS Sibiu până la terminarea liceului. Rezultatele antrenamentelor zilnice erau vizibile, la campionatele locale obțineau mereu locul I și urcau de fiecare dată pe podium la campionatele zonale. La 16 ani a început să joace fotbal, a participat la prima Cupă „Coca Cola”, a ajuns cu echipa în finală și au luat locul III. „Pur și simplu îmi plăcea să fac sport, apoi am participat la tot mai multe antrenamente și competiții. M-am obișnuit să fac parte dintr-o echipă și a fost un sentiment plăcut când mi-am dat seama că m-am dezvoltat foarte mult. Fiecare meci conta, trebuia să existe coeziune și înțelegere în echipă. Antrenorul încerca să ne facă să înțelegem că echipa contează foarte mult și nu individualismul. Handbalul a fost și va rămâne sportul meu de suflet, cu toată agresivitatea și individualismul. Cred că la handbal m-am dezvoltat cel mai mult atât din punct de vedere sportiv, cât și ca om. Am învățat să comunic altfel, să fiu mai stăpână pe mine, mai indepententă, mai sociabilă și autoritară”, a spus Andreea Jurj.

Sportiva a absolvit în anul 2017 Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, instituție pe care a reprezentat-o la nouă concursuri naționale sportive și aplicativ militare organizate de Ministerul Apărării Naționale reușind, de fiecare dată, să urce pe podium împreună cu lotul sportiv al academiei, dar și individual. Dorința de a deveni militar a fost cu adevărat o provocare pentru Andreea. S-a pregătit intens, a reușit să își îndeplinească visul și a constatat că această carieră i se potrivește foarte bine, conștientizând că are o responsabilitate foarte mare de acum încolo. În plus, pe lângă performanțele sportive obținute ca urmare a unei pregătiri serioase, studenta s-a implicat activ în activitățile organizate în Sibiu și a făcut voluntariat la Festivalul Internațional de Film, la Cupa Copilului „1 iunie” la handbal și a participat la maraton alături de echipa INVICTUS.  „Ca militar trebuie să fii tot timpul pregătit, în caz de ceva noi suntem primii care acționăm. Trebuie să te pregătești cât mai bine ca individ și să ai tărie de caracter. Acest mediu m-a schimbat, în sensul că am devenit mai punctuală, mai conștientă și mai independentă, toate acestea îți oferă și o anumită postură în fața cuiva”, a declarat sublocotenent Andreea Jurj.

3

„Pregătirea fizică este un punct de bază în cariera militară”

La concursurile la care a participat ca reprezentant al AFT a obținut de fiecare dată locul I cu echipa și a urcat la individual pe podium. A reușit să obțină cel mai mare punctaj la tir și la aruncarea grenadei la precizie și la distanță, probe la care i-a depășit și pe băieți, iar la pentatlon, înot și patrulă a luat locurile II și III. Din primul an de facultate și până în prezent a participat la concursurile sportive și aplicativ militare de vară și de iarnă, pentatlon (trecerea pistei cu obstacole, aruncarea grenadelor la precizie și la distanță, proba de înot pe distanța de 50 de metri, tragere cu arma la distanță de 100 de metri și proba de alergare), patrulă militară și schi de tură, care au ajutat-o să se dezvolte atât personal, cât și profesional. Chiar dacă a optat pentru o pregătire fizică intensă și acordă zilnic ore întregi antrenamentelor, 30/60 minute de alergare, aruncarea grenadelor, antrenamente la bazin și, în ciuda programului încărcat pe care îl au studenții militari, Andreea nu a neglijat nici partea academică, având rezultate foarte bune.

„Pentru a îmbina cu succes activitățile sportive cu partea academică m-a ajutat foarte mult sistemul militar. Pregătirea fizică este un punct de bază în cariera militară, iar pe mine m-a ajutat și experiența din handbal. Avem susținerea academiei, cadrele militare consideră că fiecare pregătire te formează și ne înțeleg când trebuie să lipsim de la anumite activități pentru a participa la concursuri și pentru a ne antrena. Avem nevoie de foarte multă pregătire care la probe nu se mai vede, pentru că plăcerea aceea de a participa la un concurs nu te lasă să arăți decât că trebuie să demonstrezi că ești cel mai bun. Trebuie să fii foarte bine pregătit, să fii și un bun alergător, să ai precizie și îndemânare. Din afară poate părea că e ușor, dar nu este așa. Când ești foarte obosit atunci realizezi cel mai mult de cât ești capabil”, a punctat Andreea Jurj.

Pentru Andreea competițiile sportive sunt adevărate provocări și încearcă de fiecare dată să fie cea mai bună și, nu în ultimul rând, luptă pentru echipa din care face parte, considerând că pot demonstra că sunt cei mai buni dacă sunt uniți. Cum unele probe militare includ un grad de risc și este nevoie de foarte multă pregătire și atenție, Andreea muncește intens pentru competițiile sportive, chiar dacă uneori i-a fost greu din cauza problemelor medicale pe care le are încă din perioada în care practica handbalul. Însă, are grijă să se menajeze când este cazul și să lupte atunci când trebuie să câștige. „Cele mai mari provocări din acești ani de studiu au fost aceste concursuri sportive, pentru că din punct de vedere academic nu am avut probleme, am învățat până am ajuns la performanțele dorite. Însă, ca sportiv este foarte greu, trebuie să muncești pentru provocările fiecărui concurs, și în funcție de echipa din care faci parte. Este și o dorință de a ține pasul cu băieții, o ambiție, pentru că vreau să demonstrez că nu există o diferență chiar atât de mare între sexe. Dar dacă te antrenezi continuu și muncești, diferența nu este chiar atât de mare. Dar din partea unei fete înseamnă muncă dublă”, a precizat sportiva.

4

„Andreea este un exemplu de voință, dăruire, seriozitate și dorință de victorie”

Ca orice sportiv, tânăra a avut nevoie de susținere și încurajare. Pe lângă familia care întotdeauna a sprijinit-o, prietenii care au încurajat-o și colegii de la academie cu care s-a înțeles ca într-o familie, ea a avut mereu sprijinul antrenorului, fără de care nu ar fi reușit. A ajutat-o foarte mult să treacă și peste problemele de sănătate pe care le-a avut și, cel mai important, să evolueze din punct de vedere sportiv. „Toate acestea i le datorez antrenorului. Dacă nu aveam încurajare și, inclusiv, susținere psihică din partea lui îmi era foarte greu să mai evoluez și îmi pierdeam dorința. Fizic, ca sportiv poți foarte mult, dar psihic ai nevoie de susținerea antrenorului”, a spus Andreea.

Antrenorul are numai cuvinte de laudă la adresa sportivei și o apreciază pentru ceea ce este și pentru performanțele pe care le-a obținut. „Studenta sergent Andreea Jurj este un exemplu de voință, dăruire, seriozitate și dorință de victorie. Prin antrenamentele făcute zilnic a progresat foarte mult, reușind să fie selecționată în lotul reprezentativ al Academiei Forțelor Terestre la diferite competiții. Prin antrenamentele făcute la intensitate mare și în condiții diferite, dar foarte apropiate de cele de concurs, încerc să o determin să capete încredere în ea  și să dea randament maxim în concursurile importante la care participă”, a declarat plt. adj. Francisc Saroși, antrenorul studentei.

5

Competițiile leagă prietenii

Pe Andreea colegii o caracterizează ca fiind ambițioasă și un „camarad adevărat”, o persoană care se implică, dă dovadă de seriozitate și știe de fiecare dată ce are de făcut.

„Are spirit de echipă și este un camarad adevărat, acesta a fost și unul dintre lucrurile pentru care am vrut-o neaparat anul acesta în echipa de patrulă, am vrut să fie acolo alături de mine pentru că știam ce poate, știam că știe ce să facă și ce înseamnă să ne susțină pe noi, pe membrii echipei. Competițiile leagă prietenii, mai ales în cazul nostru, ea e mereu cu zâmbetul pe buze, e energică și are tot timpul replicile la ea. Este o colegă deosebită, chiar și acum când am fost la competiție și-a ajutat colegii să realizeze diverse proiecte pentru partea academică”, a precizat sublocotenent Georgiana Brânzea, sportivă și premiantă a lotului AFT.

Când vine vorba de sfaturi, Andreea consideră că sportul aduce un beneficiu oricui și  îi ajută pe oameni să se dezvolte din toate punctele de vedere și, înainte de toate, nu reprezintă un obstacol în îndeplinirea altor sarcini profesionale. „O viață de sportiv înseamnă o viață sănătoasă. Participarea la concursuri m-a ajutat să mă dezvolt foarte mult. Am conștientizat foarte târziu cât de mult te ajută sportul să te dezvolți și recomand oricui să facă sport chiar de la vârste fragede. Devii sociabil și te dezvolți fizic și psihic. Devii independent, ambițios și dobândești încredere în tine. În domeniul militar nu mi-a fost niciodată rușine să mă afirm cu ceea ce sunt și cu ceea ce pot. Este foarte greu să fii conștient de ceea ce ești tu. Dorința de a te pregăti continuu înseamnă o evoluție permanentă a ta. A te pregătii, a avea pretenții de la tine înseamnă să ridici pretențiile și pentru ceilalți”, mărturisește, cu entuziasm, Andreea.

Atitudinea de învingător și dorința de a reuși o caracterizează cel mai bine pe studenta AFT care își dorește să ajungă, în viitor, să activeze ca parașutist militar. De asemenea, vrea să devină instructor sportiv la nivelul MApN, fiind determinată să transmită mai departe tainele sportului de performanță.

Sursa Foto: Academia Forțelor Terestre

Iulia ROF

Anunțuri
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Armată şi aeromodelism. Povestea unui cadet pasionat de produse inovative

_DSC5719

Foto: Petrica Maxim

Majoritatea oamenilor consideră că aeromodelismul este mai mult o joacă și nu își dau seama de complexitatea acestei pasiuni. În spatele ei se ascunde multă muncă, documentare și încercări. Întotdeauna este simplu să privești din exterior, dar, intrând în profunzimea acestor lucruri, constați că e nevoie de multă concentrare pentru a înțelege complexitatea mecanismelor. Acest lucru l-am aflat de la Răzvan Parfenov, student în anul I la Academia Forţelor Terestre ,,Nicolae Bălcescu” din Sibiu.
La doar 19 ani, tânărul promite multe în acest domeniu de care este pasionat încă de la grădiniţă. ,,Această pasiune a început pe când aveam doar 6 ani, dar fiind prea mic a prins contur abia spre sfârșitul clasei IX-a. A fost nevoie de foarte mult timp pentru documentare și pentru a înțelege exact cum funcționează fiecare lucru în parte. După ce mi-am format o bază de cunoștințe, am ales un model simplu și am încercat să creez o nouă structură, iar cu ajutorul unui coleg am reușit să realizez ceva inovativ ”, povesteşte cadetul.
Din momentul în care a devenit student al Academiei Forţelor Terestre, Răzvan a dorit să îşi pună în aplicare ideile şi să evolueze, iar pentru asta a cerut ajutorul şi îndrumarea unui profesor.
,,Despre Răzvan pot spune că este un cadet pasionat de partea ştiinţifică. Încă de la început a aflat că mă ocup de partea de robotică, m-a căutat şi a vrut să lucreze cu mine. Are o pasiune pentru produsele inovative si de aceea am reuşit să creăm un prototip funcţional, de tip comutativ între avion, elicopter si dronă. Ca proiect ulterior intenţionăm să lucrăm la noi modele de roboţi militari ce vor putea fi folosiţi în zonele de război.” , a declarat conf.univ.dr.ing. Silviu Mihai Petrişor, profesorul îndrumător al tânărului student.

_DSC5720

Foto: Petrica Maxim

Anul acesta Răzvan a marcat o premieră, şi anume prima participare la un eveniment de specialitate din domeniu. Este vorba despre cea de-a doua ediţie a Salonului Național cu Participare Internaţională a Inovării și Cercetării Științifice Studențești-Cadet INOVA’17 la care a fost prezent ca invitat. O dată cu participarea au apărut şi felicitările, reprezentanţii Malaieziei, dar şi ai AFT fiind impresionaţi de performanţa reuşită încă din primul an de studiu.
Deşi acesta a fost primul eveniment de specialitate la care a fost prezent, Răzvan nu se opreşte aici. Pe viitor plănuiește să participe la cât mai multe concursuri, să refacă și, bineînțeles, să creeze noi modele.
Pe lângă aeromodelism Răzvan mai are o pasiune, cea pentru uniforma militară. Familia a fost cea care l-a ghidat pe acest drum, mai ales verişoara sa. Astfel, a urmat Colegiul Militar „Stefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc , iar mai apoi a ales să continuie pe acelaşi drum, alegând Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”. “ Nu m-aș vedea făcând altceva. Sfatul meu pentru cei ce aleg să urmeze o carieră militară este să vină înarmaţi cu multă voinţă şi pasiune ” , conchide Răzvan.

Raluca Petrescu

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Te angajezi la vară ?

Perioada facultății trece, vara vine! Mai e puțin și începe distracția dar nu ai mai avea nevoie de câțiva bani în plus? Cu toții știm că e greu să fi student,  mai ales în perioada verii când avem atâta timp liber și sunt atâtea moduri de a ne distra. Banii în plus sunt mereu bine-veniți și e perfect când mergem în excursii și putem cumpăra tot ce ne dorim, dar ești dispus să muncești pentru ei?Foto credit: Simona Brumar

Dacă răspunsul este da, iată o listă cu câteva job-uri pentru vară, destinate studenților care au trecut sau nu prin această experiență deja:

  1. Barman/ ospătar

“ Am lucrat ca ospătar pe parcursul verii și a fost foarte plăcut, programul era  6 ore pe zi, de la 6-13 și aveam un salariu de 800 de lei plus bacșiș, aproximativ 50 de lei pe zi. Am reușit să îmi adun bani  pentru a-mi cumpăra diverse lucruri și  cel mai mult mi-a plăcut că aveam toata ziua libera”, ne-a spus Magda

  1. Redactor

„ Programul era destul de încărcat, pentru un student, și a trebuit să las facultatea pe planul doi, de aceea nu am stat așa de mult.Peste vară consider că aceast job este foarte ok, eu o să lucrez pe timpul vacanței și recomand asta tuturor. Salariul nu e cine știe ce, începi cu minimul pe econimie , 1.450, și va crește, în timp“, a susținut David

 3. Hostess/ promoter

„ Eu am fost promoter peste vară și a fost interesant, primeam 50 de lei pe zi pentru a împărți diverse pliante sau am patricipat la campania de provomare a unor biscuiți și primeam 6 lei pe oră, programul fiind 8 ore pe zi”, ne-a declarat Luminița

  1. Vânzător de înghețată

“ Vara trecută, pe când aveam 19 ani, m-am hotărât să mă angajez deoarece auzeam mereu că foarte mulți tineri au început să lucreze de la 16 ani și ma simțeam ciudat că eu nu am mai încercat asta. Fiind curioasă cum e să îți câștigi primii bani, am început să caut diverse job-uri pe internet și am găsit un anunț despre a fi vânzător de înghețată. Am trimis CV-ul și următorea zi am primit      job-ul, programul de lucru era de 12/14 ore pe zi și am primit un salariu de 2.500 lei “, a spus Magdalena

  1. Ajutor de programator

“ Am lucrat la o firmă de automotive. Programul era flexibil, 6 ore pe zi,eu am hotărât numărul de ore pe care trebuia să le lucrez, având de ales între 4,6 și 8 , însă fiind prima experiență în domeniul muncii am considerat că 6 ore e cel mai portivit. Salariul era  în jur de 1.200 lei plus bonuri de masă. A fost o experiență plăcută pe care aș repeta-o și am cunoscut oameni grozavi, dornici să te ajute”, ne-a povestit Augustin.

      6.Educator peste vară

“ Eu am fost educatoare în timpul verii și chiar mi-a plăcut. Am cunoscut mulți copii și mi-am petrecut tot timpul distrându-mă cu ei, am pictat, am cântat, am fost în excursii, mi-am amintit cum e să fi copil.Programul era în două schimburi, de la  8-14 sau 10-17 și salariul a fost de 1.200 lei” , susține Eliza.

  1. Asistent personal

“Am lucrat 4 ore pe zi, îngrijind  un copil cu autism și am fost plătită cu 10 lei pe oră. A fost foarte interesant și ne-am atașat foarte mult unul de celălalt. Aș mai face asta”, a spus Liuba.

  1. Broker în asigurări

“ Am avut salariul de 1.100 lei, programul fiind de 6 ore pe zi și două weekend-uri pe lună în care lucram 12 ore. Cel mai mult mi-a plăcut faptul că am fost un colectiv unit”, ne-a mărturisit Raluca.

    9.Ajutor-ospătar la cofetărie

“ Din punctul meu de vedere, a fost o experiență plăcută, am cunoscut mulți oameni noi și mi-am făcut prieteni. Programul de lucru era de 8 ore pe zi, în două schimburi, de la 8-16 sau 14-22, iar salariul era de 1.000 lei plus bacșiș”, declară Mădălina.

    10.Operator fabrică

“Eu am muncit într-o fabrică 8 ore pe zi, am primit 600 de lei și bonuri de masă.  Nu mi-a plăcut programul deoarece trebuia să mă trezesc devreme și un alt dezavantaj era că majoritatea colegilor erau mai în vârstă decât mine”, ne-a povestit Cătălina.

 

Simona Brumar

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Cristian Cojocariu: „Îmi doresc ca cea mai bună expoziție să fie la Sibiu, mă simt dator oarecum.”

Cristian Cojocariu, tânăr fotograf din Sibiu, este în prezent student la Facultatea de Arte şi Industrie Digitală din Londra. A fost elev al liceului Samuel von Brukenthal, iar în această perioadă a îmbinat studiul cu pasiunea pentru fotografie, obținând multiple acreditări în domeniu. A ales să studieze în Anglia pentru a-şi lărgi orizonturile, ceea ce a şi reusit. Cristian a avut deja, încă din primul an de facultate,  două expoziţii în Londra. Acum îşi doreşte să-şi prezinte fotografiile şi acasă, simţindu-se dator să aducă ceva diferit faţă de expoziţiile anterioare. Despre talentul său și experiențele trăite până acum, dar și ce sfaturi le oferă tinerilor care au o pasiune, citiți în interviul de mai jos.

DSC_0160-1

Credit foto: Rebeca Luca

Reporter: Povestește-mi, pe scurt, cum te-ai îndrăgostit de fotografie.

Cristian Cojocariu: Ca orice copil, atunci când aveam în mână un aparat foto sau un telefon începeam să fac poze florilor sau oricărui lucru care mi se părea interesant. Apoi i-am bătut la cap pe ai mei să cumpere un aparat foto și au luat un Kodak roșu, pe film, pe care încă îl țin minte. Furam aparatul de câte ori puteam și eram foarte supărat că părinții nu-mi dădeau voie să fac câte poze aș fi vrut, pentru că nu-mi permitea nici filmul, care avea 36 de poziții și era scump.  Anul trecut, povestind cu bunica mea, am aflat că făcea și ea poze și developa filme, ba chiar și mama a făcut asta, deși nu mi-a spus până acum. Deci, e oarecum o moștenire de familie.

R: În prezent ești student la Facultatea de Arte și Industrie Digitală, din cadrul Universității de Est din Londra, urmând cursurile de fotografie. Cum ai făcut această alegere?

C.C: Primele alegeri au fost München sau Viena, pentru că am terminat liceul în limba germană. Doar că, după ce am vizitat facultatea din München cu ocazia zilei Porților Deschise, am observat că modul lor de gândire era oarecum comunist.  Prietenul meu cel mai bun era deja student în Anglia și așa m-am hotărât să mă interesez ce facultăți de fotografie sunt  acolo. Am ales facultatea deoarece mi-a plăcut foarte mult descrierea cursurilor și pentru că e singura din Anglia care are cameră obscură în care îți poți developa filmele singur. Probabil sunt facultăți mai faine, dar nu cred că aș face o altă alegere dacă mi s-ar da ocazia.

R: Cum au reacționat părinții tăi când le-ai spus că vrei să studiezi fotografia în Londra?

C.C: Le-a fost mai greu să accepte ideea că nu voi deveni medic, așa cum visau de când eram mic. După un an jumătate în care am încercat să-i conving să mă lase să fac ceea ce-mi doresc, cei care i-au convins au fost niște prieteni de familie. Desigur, a ajutat mult și faptul că am adunat în jur de 60 de acreditări la diferite evenimente: raliu, baschet etc., demonstându-le astfel că fotografia nu e doar un moft pentru mine. Au ajuns într-un final la concluzia că e viitorul meu și eu trebuie să iau decizii. Iar în ceea ce privește alegerea țării, au fost total de acord, pentru că erau conștienți că nu voi rămâne în România odată cu terminarea liceului.

R: Cum e să fii student român într-o țară străină?

C.C: E mișto.  Având în vedere că Anglia e o țară în care întâlnești o mulțime de culturi, n-am întâlnit pe nimeni care să aibă prejudecăți față de români. Nu mi s-a întâmplat să se uite cineva urât la mine când i-am spus că sunt din România.

R: Ce îți lipsește din România?  E ceva de aici care ți-ar plăcea să fie și acolo?

C.C: Sincer, peisajele sunt cele care-mi lipsesc cel mai mult. Aerul din țara asta și peisajele nu le mai găsești în altă parte. E mai frumos să te trezești și să vezi un munte pe geam,  decât să tragi perdeaua și să vezi un aeroport în fața ta.

R: Care e cea mai mare realizare a ta de când stai în Londra? Dar din viața ta?

C.C: Cele  două expoziții  pe care le-am avut în Londra sunt cea mai mare realizare de când sunt acolo. Iar din viață probabil e faptul că o poză pe care eu am făcut-o a fost coperta revistei Top Gear România, în martie 2015.

R: Nu e paradoxal că ai avut până acum două expoziții în Londra, iar în țara ta nici una?

C.C: În alte țări, cum e și Anglia, se pune mai mult preț pe artă decât în România. Îmi doresc ca cea mai bună expoziție să fie în Sibiu, mă simt dator oarecum. Vreau să fie altceva decât ce am arătat până acum. De asta am amânat o expoziție pe care trebuia s-o am în aici, luna aceasta și pe care o voi ține probabil după ce mă voi întoarce din Asia.

R: Vei pleca iarna aceasta în Asia, mai exact în Myanmar, într-o expediție foto. Ce aștepți cel mai mult când te gândești la asta?

C.C: Sunt foarte entuziasmat că voi pleca în Myanmar și aștept, în primul rând, să ajung acolo. Dar mai ales, sunt nerebdător ca experiența să ajungă la final, în sensul că sunt curios de pozele pe care le voi avea în aparat la sfârșitul acestei experiențe și de lucrurile pe care le voi avea de povestit.

R: Presupun că ai făcut până acum mii de fotografii. Este vreuna de care te simți atașat în mod special?

C.C: Am avut de-a lungul anilor mai multe fotografii care m-au făcut să spun  „Asta-i cea mai bună poză a mea!”. În momentul de față sunt patru fotografii de care sunt legat: Una e de la meciul de baschet jucat de CSU Sibiu contra ASA Târgu-Mureș, făcută în momentul cântării imnului național, când jucătorii se țin de umeri și are drept subiect principal tricoul pe care scrie ”Dragoste”. A doua este cea care a fost folosită pentru coperta Top Gear România. A treia poză este una făcută de pe geamul din turnul Bisericii Evanghelice, în care se vede Catedrala Ortodoxă încadrată în așa fel încât arată ca un film foto. Iar a patra este un apus surprins de la etajul 32 al unei clădiri din Londra.

IMG_7212

R: Poza care a ajuns pe coperta Top Gear România e făcută la un raliu. Cum ai început să faci fotografii la raliuri?

C.C: Datorită unui prieten bun, care este unul dintre cei mai buni piloți din țară. Mi-a propus, în 2014, când am petrecut revelionul împreună, să merg cu el la raliu și să fac poze, pentru că știa despre pasiunea mea pentru fotografie și pentru că cel care-i fusesese fotograf plecase în Ungaria.

R: Pe lângă fotografie, ești și pilot/copilot de raliu de câte ori ai ocazia. Cum ai început?

C.C: Având în vedere că stau la marginea probelor de raliu încă de la vârsta de trei ani și că timp de 2 ani am stat printre piloți și am făcut poze la fiecare eveniment, s-a născut dorința de a face acest sport. E o senzație unică, pe care doar raliul ți-o poate oferi, fie că ești la volan sau în dreapta.

R: Sunt mulți tineri atrași de arta vizuală, inclus dintre cei care studiază jurnalismul. Ce mesaj ai pentru ei?

C.C: Având în vedere că vizualul este foarte prezent în viața oamenilor, îi sfătuiesc să-și dezvolte abilitățile foto și video. Și odată ce-și descoperă o pasiune , să nu renunțe la ea, să facă tot ce pot cu ea.

IMG_7211

 

Bianca Voșloban

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vaccinarea – o necesitate sau un risc?

Numărul total de cazuri confirmate cu rujeola în România, raportate până la data de 21.04.2017, este de 4881, dintre care 22 de decese (6 în jud. Timiș, 5 în jud. Arad, 5 în jud. Dolj, 3 în jud. Caraș- Severin, 1 în jud. Calarași, 1 în jud. Satu Mare și 1 in București).      S-au înregistrat cazuri de rujeola în 38 de județe, se arată în ultimul comunicat al CNSCBT, citat de adevărul.ro într-un document oficial.

“La unul dintre câteva mii de cazuri pot să apară reacții adverse severe.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mișcarea anti-vaccinare este direct răspunzătoare de acest lucru? ”[…] din punctul meu de vedere aceasta este urmarea nevaccinării unor loturi mari de copii ”, a declarat Elisabeta Rosch , medic specialist în medicină de familie. Medicul mai susține că “de când s-a făcut vaccinarea copiilor, mai ales în Programul Național de Vaccinare, au scăzut epidemiile date de așa-zisele boli ale copilăriei, bolile infecțioase. Nu putem spune că acestea sunt neaparat mortale dar dau complicații care pot avea efecte nedorite.”

“…ca orice medicament care poate să aibă reacții adverse, tot așa este și la vaccin, însă pe fiecare prospect al produsului există înșiruiri de reacții, nu neaparat adverse sau postvaccinale, care pot să apară dar nu sunt grave ,eventual eridem local sau puțină febră. Dacă sunt reacții adverse mai severe cum ar fi crize de plâns, peste două ore după injectare, atunci se are în vedere dacă data viitoare persoana respective va mai repeat acel vaccin”,ni s-a mai spus.

Principalul avantaj al vaccinării este acela că protejează copilul “împotriva bolilor care sunt conținute în vaccinul respectiv, de exemplu în Programul Național de Vaccinare se face prevenția hepatitei B, antitetanos, tuse convulsivă, difterie, polionelită, rubeloă, rujeolă, parotidită”, ne-a mai spus aceasta.
Imunizarea prin vaccinare presupune introducerea în corp a unor componente din virus, numite antigene, care determină organismul să își producă anticorpii împortiva acelei boli iar protecția împortiva bolii respective este de durată medie.

Întrebată dacă vaccinarea ar trebui să fie obligatorie,medicul ne răspunde : “Măcar pentru anumite tipuri de boli,da. Pentru că de la sfarșitul anilor 70 se face vaccinarea în masă și mare parte din boli au fost eradicate, nu au mai aparut.”

Vaccinul rujeolic-rubeolic-oreion (ROR) se face pentru prima data la vârsta de 1 an, însă prin Programul Național de Vaccinare se urmărește introducerea acestuia de la vârsta de 9 luni.

 

Simona Brumar

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Şi ei au visuri…

 

Îi vedem aproape zilnic. Pe stradă, la gară, dimineaţa sau seara, lunea sau vinerea, vara sau iarna, indiferent de moment, ei sunt afară. Îi vedem mereu şi cu toate acestea, ei sunt invizibili. Ne prefacem că nu îi auzim şi nu îi vedem, când ei încearcă să vorbească cu noi, ne prefacem că nu există şi totuşi ei sunt la fel de reali şi de vii ca şi noi.

Tot la fel de reale şi de vii sunt şi visurile lor. Sunt ei, copiii străzii. Murdari, neîngrijiţi, stingheri dar cu visuri măreţe. Sunt mici, poate mult prea mici ca să înţeleagă şi să trăiască pe pielea lor greutăţile vieţii, mult prea mici să colinde pe străzi, mult prea mici să “muncească”. Sunt copii, iar copiii visează. Dar ei au timp să viseze? Micuţii care cutreieră străzile zi şi noapte pentru câţiva bănuţi, ei ştiu ce vor să se facă atunci când vor fi mari?

18926182_1456315267764060_207427049_o

Pe Narcis l-am întâlnit pe stradă într-o dimineaţă mohorâtă. Părea obosit, trist şi era răcit. El m-a abordat înainte să am eu timp să o fac. Mi-a spus că are 8 ani şi cerşeşte pentru a-şi ajuta părinţii şi pe cei 6 fraţi. Întrebat ce vrea să se facă atunci când o să fie mare, ochii i-au sclipit şi mi-a răspuns că ar vrea să devină profesor de matematică. Singurul impediment ar fi absenţele acumulate, din cauza faptului că în loc să fie alături de colegii lui, în clasă, el se află pe stradă. Tocmai de aceea, se strâduieşte mai mult şi are note de foarte bine, în special la matematică. Zâmbeşte la gândul că într-o zi ar putea să stea la catedră.

Lângă Narcis, e unul din frăţiorii mai mici, Ovidiu. E timid, neîngrijit şi micuţ pentru cei 5 ani cât spune că are. El nu ştie încă ce vrea să devină, dar e pe drumul cel bun. „Are o mulţime de buline roşii la grădiniţă”, îl laudă Narcis.

Te abordează cu o față tristă, care să îți provoace milă. Vorbesc încet și încearcă să adopte o atitudine care să îți atragă atenția, încearcă să își mascheze copilăria și să te facă să îi ajuți cu bani. Însă dacă începi să le acorzi atenție, dacă începi să vorbești cu ei, expresia lor se schimbă radical. Ochii mici și triști devin ochi curioși și veseli, expresia supărată și amărâtă dispare și este înlocuită de un zâmbet cald, zâmbetul pe care toți îl aveam în copilărie și care a dispărut odată cu trecerea timpului.

Pe Maria am întâlnit-o într-o după-amiază caniculară. Deşi era foarte cald afară, ea era îmbrăcată foarte gros. Din nou, m-a abordat înainte să o fac eu. Iniţial, după înfăţişare, i-am dat 7 ani, cu indulgenţă. Mi-a spus că are 10 şi că ar vrea să fie cântăreaţă şi să apară la televizor în serialul Violetta. A recunoscut că nu se descurcă excelent la şcoală, cel mai probabil din cauza absenţelor acumulate, absenţe care anul trecut au făcut-o să repete anul, dar când merge îi place mult ora de muzică şi cea de educaţie fizică.

Am plecat pentru că am simţit că sunt privită suspicios de cea care părea mama ei, dar nu înainte să o salut pe Maria. M-a salutat înapoi şi mi-a zâmbit.

La fel am fost adordată câteva zile mai târziu de Elena. Avea o privire mult prea tristă și mult prea chinuită pentru o fetiță de 6 ani, cât mi-a mărturisit că are. Părea obosită și pierdută. Foarte timid, după ce i-am dat câteva idei în privința unei posibile viitoare meserii, mi-a răspuns că ar vrea să devină doctoriță. Mi-a confirmat că i-ar face plăcere să aibă grijă de cei bolnavi și că ar avea curaj să facă injecții celor care ar avea nevoie.

Cu toate că erau neîngrijiţi, murdari, răciţi, probabil şi flămânzi, aveau speranța că într-o zi viaţa lor nu va mai însemna cerşitul pe stradă, ci va fi compusă din împliniri, faimă, fericire şi normalitate. E destul de evident că au probleme, că nu au o viaţă roz, nici măcar una normală, care să le asigure minimul necesar dar ei zămbeau, cu toate acele neajunsuri, zâmbeau. Ar trebui să învățăm de la ei!

 

Cătălina Dragomir

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Interviu cu un artist în tatuaje

Am putea spune că are sânge albastru, asta pentru că s-a născut la Palatul Brukenthal din Avrig. Îl cheamă Geanny, este tânăr, are simțul umorului, e pasionat de ceea de face, și-a servit țara în trecut iar acum este artist în tatuaje și cu toate acestea, nu are încă nici un tatuaj. Pentru talentul cu care pune tuș pe piele, după cum mărturisește, este apreciat de aproape 15,000 de persoane pe pagina de Facebook.

as

  1. Reporter: Povestește-mi când și cum ți-ai descoperit această pasiune

Geanny: Să pun tuș pe piele am început în luna martie 2003 , lucram într-o brutărie și un coleg a apărut cu un tatuaj proaspăt pe mână. L-am intrebat „Cum? Eu știu să desenez, îmi place să fac schite în creion și aș încerca și eu să tatuez”. Și de acolo a început totul, cu o improvizație clasică din pix, o coardă de chitară și un motoraș de walkman, cu care am traumatizat oamenii timp de 2 ani de zile.

2. R: Îți amintești care a fost primul tatuaj pe care l-ai făcut?

G: Sigur, mi-l aduc aminte pentru că l-am făcut celui mai bun prieten (cobai), pevremea aceea și finul meu astazi. A fost o corabie cu panza în formă de craniu. El avea mai multa încredere în mine decât aș fi avut eu. Dar am reușit.

3. R: Care a fost primul tău tatuaj pe care ți l-ai făcut?

G: Primul meu tatuaj? Nu l-am gasit momentan. Știu că e ciudat să nu am tatuaje dar #rezist.

4. R: Dacă nu ți-ai fi descoperit această înclinație pentru tatuaje, ce slujbă ți-ai fi ales?

G: Îmi este greu sa raspund la întrebarea asta. Probabil mi-aș fi continuat cariera în armată și aș fi ajuns un pensionar comunist ca „Vișinescu”.

5. R: Cum văd părinții tăi ocupația pe care o ai?

G: Ai mei oarecum se bucurau că încerc să fac ceea ce îmi place, doar că nici ei și nici eu nu am fi crezut că o să  ajung la nivelul acesta.

6. R: Părinții tăi au tatuaje? Făcute de tine?

G:  Daa! Tata are un cover up. Avea o sirenă nud pe antebraț și i-am făcut un tatuaj tribal peste, asta se întâmpla la început. Și mi-aș fi dorit să îmi fac autoportetul pe antebrațul mamei, doar că nu mai are răbdare să stea la tatuat.

7. R: Care a fost cel mai dificil tatuaj pe care l-ai făcut?

G: Sunt multe tatuaje dificile și pe zi ce trece apar noi provocări. În general, când fac portrete am ceva emotii dar le scot la capăt.

8. R: Ai refuzat vreodată să faci un tatuaj? De ce?

G:  Am refuzat și refuz să fac tatuaje pe sex, la bărbați.

9. R: Cine se tatuează mai des, femeile sau bărbații?

G: Fetele se tatuează mai des, dar pe suprafețe mici.

10. R: Din ce caterogii sociale fac parte clienții tăi?

G: Aici nu există limite.Cred că din toate meseriile am prins ceva. Din armată, din poliție, medici, directori, angajați la servicii funerare, mecanici auto, patroni de sexshop, avocați, fotbaliști, pensionari, piloți de avion, cântăreți, psihologi  etc.

11. R: Există riscuri în ceea ce privește realizarea unui tatuaj?

G:  Dacă asculți de recomandările tatuatorului și de cum să îngrijești un tatuaj proaspăt nu există absolut nici un risc. Probabil, riscul de a fi dat afară la unele joburi dacă ai tatuaje, din păcate.

12. R: Ai greșit vreodată un tatuaj? Dacă da, ai reușit să îl repari?

G: Eu consider că fiecare tatuaj are câte o mică greșeală, pe care se pare că o văd doar eu. Perfecțiunea nu există.

13. R: Consideri că tatuajele sunt o formă de artă?

G: Din punctul meu de vedere, tatuajeul este o formă de artă. În zilele noastre, tatuajul a evoluat atât de mult, încât și bătrânii și-au schimbat percepția despre cei cu tatuaje și nu-i mai consideră “niște pușcăriași.”

Cătălina Dragomir

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu